ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI - comentariu literar - Camil Petrescu Romanul a apărut, în două volume, în anul 1930. Scris repede, pentru a fi o nuvelă, dar cu fişe strânse aproape zece ani, a devenit un roman, depăşind întinderea scontată iniţial. Structurat în două părţi, ce poartă titluri semnificative, scrise la persoana întâi, oferă imaginea unui univers de viaţă complex, surprins în două ipostaze existenţiale fundamentale: iubirea şi războiul. La începutul primei părţi a romanului, aflăm despre Ştefan Gheorghidiu că este sublocotenent, proaspăt concentrat într-un regiment de infanterie, trimis pentru fortificarea Văii Prahovei, între Buşteni şi Predeal, apoi în munţi, în regiunea Dâmbovicioara. Scriitorul precizează de acum starea eroului: “pentru mine, însă, această concentrare era o lungă deznădejde. De multe ori, seara, la popotă, era destul un singur cuvânt ca să trezească răscoliri şi să întărâte dureri amorţite”. El face eforturi disperate să obţină o permisie de două zile pentru a merge la Câmpulung, chemat de urgenţă de soţia lui, cu care se împăcase de curând. O discuţie la popotă pe tema dragostei, a fidelităţii femeii, a răspunderilor conjugale îl irită pe tânărul sublocotenent, care reacţionează cu o violenţă abia stăpânită, ce-i uluieşte pe cei de faţă. Zbuciumul său interior se condensează în câteva cuvinte: “Dacă mâine seară nu-mi dă drumul pentru două zile, dezertez”. Incidentul de la popotă declanşează resorturile adânci, interioare ale eroului. El aduce în prezent povestea iubirii sale, actualizând-o.. “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman de “experienţă”, de “cunoaştere” (G. Călinescu). Cunoaşterea prin întoarcere înăuntru, căci scriitorul este o natură reflexivă, care disecă, analizează cu luciditate viaţa interioară, fiindcă “atenţia şi luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o sporesc, aşa cum de altfel atenţia sporeşte şi durerea de dinţi”. Intrare în nararea primei experienţe de cunoaştere, iubirea trăită sub semnul incertitudinii, se face direct, semnalând drumul zbuciumat al căutării adevărului, al clarificării interioare: “Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la facultate şi bănuiam că mă înşeală”. Primirea, pe neaşteptate, a unei părţi dintr-o moştenire lăsată de un unchi bogat, Tache, schimbă cursul existenţei conjugale a celor doi studenţi săraci, în defavoarea cuplului însă. Ceea ce era neînsemnat, în afara preocupărilor lui Ştefan Gheorghidiu (luxul, petrecerile), devine pentru Ela, soţia lui, interes deosebit, intrând în contradicţie cu idealul lui de feminitate: “Aş fi vrut-o mereu feminină, deasupra discuţiilor acestea vulgare” (banii...). Reacţiile Elei în probleme pragmatice îl contrariază: “Aveam impresia că întâmplarea cu moştenirea trezise în femeia mea porniri care dormitau lent, din strămoşi în ea”. Văzut ca un roman al geloziei, dar şi ca o aspiraţie spre o iuire ideală, izvorâtă din setea de idealitate, de absolut, romanul sugerează, prin fineţea observaţiei psihologice, însuşi misterul uman. Scriitorul observă pătrunzător şi adună cu precizie ştiinţifică, analizează reacţii, frământări, îndoieli, întrebări ce alcătuiesc drumul sinuos al iubirii în planul conştiinţei. Student la filosofie, înzestra intelectual, Ştefan Gheorghidiu are lumea lui, a cărţii, nu este compatibil cu lumea unchiului său, Tache, şi a oamenilor de afaceri. Recunoscându-şi orgoliul său nemăsurat în planul interior, sufletesc, Ştefan Gheorghidiu precizează: “ca personalitate socială mă simt într-o situaţie falsă şi nesigură, când mă salută prea respectuos, chiar un servitor. Parcă merg pe călcâie”. Viaţa i-a devenit curând “o tortură”, nu mai putea citi “nici o carte”, părăsise universitatea. Plimbarea la Odobeşti, într-un grup mai mare, declanşează criza de gelozie şi incertitudinea iubirii, pune sub semnul îndoielii fidelitatea femeii iubite. Sufletul său torturat de iubire şi gelozie trece printr-o stare de infinite nuanţe ale trăirii: disperare, dispreţ, suferinţă, duioşie. Compania insistentă a domnului G., avocat obscur, dar bărbat modern, acordată soţiei sale, îi sporeşte suspiciunile. Plimbările cu maşina, aşezarea la masă sunt prilejuri de observaţie atentă şi frământare interioară. Naratorul notează gesturi, vorbe, reacţiile dureroase ale geloziei, observându-se pe sine, pe cei doi (Ela şi G.), pe cei din jur, studiind totul: apropierea instinctivă a Elei de G. Confesându-se şi analizându-se, eroul e conştient că “n-am fost niciodată gelos, dar am suferit atâta din cauza iubirii”. El vedea în Ela idealul său de feminitate şi iubire, către care aspira cu toată fiinţa lui, sincer şi generos, dar care s-a prăbuşit. Pentru că, în concepţia lui, acei care se iubesc “au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt”. Drama e amplificată pentru că personajul îşi exacerbează suferinţa, ridicată la dimensiuni cosmice, în consens cu nevoia sa de absolut. Venit prin surprindere, noaptea, acasă, vidul său interior se amplifică: “casa era goală ca un mormânt, fără nevastă-mea”, pentru că iubirea lui este unică. Eroul suferă nu numai din orgoliul său rănit, dar mai ales, dintr-un sentiment absolut al loialităţii faţă de sine: “... căutam o verificare şi o identificare a eului meu... cu un eu limitat, în infinitul lumii”. Eroul lui Camil Petrescu este un psiholog al dragostei. Este o lume în care Ştefan Gheorghidiu este un intrus, pentru că nimic din această lume nu corespunde firii lui oneste, pasionate de bine, frumos şi adevăr. Nici în iubire şi nici în planul social Ştefan Gheorghidiu nu găseşte un punct de comunicare durabil. El trăieşte dureros singurătatea omului modern, conştient că “o iubire mare e mai curând un proces de autosugestie”. El trăieşte în lumea ideilor pure. A doua experienţă de viaţă, fundamentală în planul cunoaşterii existenţiale este războiul, frontul, o realitate trăită direct de către scriitor - narator. Războiul constituie pentru Camil Petrescu o experienţă decisivă a intelectualului. El este un punct terminus al dramei lui Ştefan Gheorghidiu. Scriitorul aduce o imagine demitizată a războiului (ca şi în volumul de versuri Ciclul morţii, scrise chiar în timpul războiului); nimic eroic, nimic înălţător. Războiul e tragic şi absurd. El este descris într-o viziune realistă, în numele autenticităţii şi al adevărului. Capitolul Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu dezvăluie tragismul confruntării cu moartea. Scriitorul notează elemente ale realităţii de război, elemente exterioare, el însuşi privindu-se din exterior, ca un obiect. Notaţia este lucidă şi de o mare autenticitate: viaţa oamenilor stă sub semnul hazardului şi al animalităţii, a dorinţei de supravieţuire. Integrarea în colectivitatea frontului sporeşte dramatismul. Oamenii se strâng unii în alţii... şi autorul conchide: “Nu mai e nimic omenesc în noi”. Drama lui Gheorghidiu se contopeşte cu cea a camarazilor săi, panica, frica, laşitatea, groaza sunt descrise realist, sunt sentimente şi încercări umane care-i înfrăţesc. Scenele ce descriu retragerea, trecere prin “baraj” sunt memorabile. Eroul nu încetează să gândească, să facă asociaţii, chiar în aceste momente de apocalipsă. Ca un blestem, unul din ostaşi silabiseşte întruna: “Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”. Notaţiile sunt de un realism zguduitor. Unul dintre ostaşi a văzut un obuz care i-a retezat capul lui Amăriei... “şi fugea, aşa fără cap”. Ziua retragerii, “cea mai cumplită zi”, aflăm din notele din subsolul paginilor, a fost “cea mai groaznică pentru mine şi prin consecinţele ei, şi prin amintirea ei, timp de nouă ani am retrăit-o mereu în vis”. În condiţiile frontului, pentru individul redus la câteva reacţii, timpul exterior şi cel interior coincid. Frontul este o altă dimensiune a vieţii, o experienţă trăită intens şi concentrat în conştiinţa individului. Alteori, analiza se proiectează în interiorul său; referindu-se la suferinţa din cauza Elei, Ştefan Gheorghidiu se simte detaşat parcă de sine şi de tot ce a fost: “Acum totul e parcă din alt tărâm, iar între noi abia dacă mai e firul de aţă al gândului trecător”. Rănit şi spitalizat, se întoarce în Bucureşti, acasă. Lângă Ela, simte o înstrăinare definitivă. Gândeşte detaşat: “sunt obosit, mi-e indiferent chiar dacă e nevinovată”. Experienţa războiului a fost decisivă. Drama iubirii este acum intrată definitiv în umbră. Îi dăruieşte Elei casele de la Constanţa, bani, lucruri personale: “Adică tot trecutul”. Prin cele două ipostaze pe care le trăieşte eroul, romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un “neîntrerupt marş tot mai adânc în conştiinţă”.(Perpessicius) Originalitatea romanului constă în fineţea şi subtilitatea analitică de factură subiectivă, realizată prin memoria involuntară şi durata subiectivă. Scriitorul filtrează totul prin conştiinţa sa unică şi ordonatoare; (scris la persoane întâi, autorul este personaj şi narator). Autenticitatea scrierii este asigurată prin exactitatea şi minuţia notării, utilizarea fragmentelor din presă, discursuri oficiale, extrase din jurnalul de campanie al scriitorului-naratorului prezentate în subsolul cărţii. Claritatea şi sobrietatea stilului, fraza scurtă şi nervoasă susţin stilul analitic, intelectual al scriitorului.

O sa ii placa lui Ivan, sau cel putin o sa il amuze. Sa citesti o poezie de a lui "Ion Tudor Iovian - soricelul Kafka". Nu e nimic deplasat, o sa vezi tu. Sa stii ca nu e un pro domo, e o combinatie de oameni tipul. Am supravietuit noptii albe(1) si de aceasta data. Paseam pe strada si soarele diminetii se revarsa pe obrazul meu. Intunericul pufos(2) a fost din nou invins. Oare la cate lupte imi este sortit sa fiu martor? In vacarmul onomatopeelor nu auzeam decat vocea mea. Viata e goala(3) daca nu iubesti, sufletul rugineste si tot mecanismul se cutremura. Fiecare om trebuie sa creada in ceva. Nu sunt ateu, insa eu cred in iubire de oameni. Bucuria m-a cuprins la auzul unei melodii de inima albastra(4). Nu am vazut nici o frunza care sa cada in calea mea si fruntea a inceput sa se increteasca din nou. Ideile incepeau sa se stearga ca dintr-un computer virusat cu cat ma apropiam mai mult de colegiu. Fara ghiozdan, cu caietele la subtioara invelite in coperti albastre(5) si rosii paseam pe catwalkul gigant. Privirea ascutita(6) nu rata nici o femela care intra in raza mea si uneori ridicam usor din buze in semn de multumire. Toate imi pareau precum un mar dulce(7) rosiatic in care sa iti infingi coltii. Intarziam ca de obicei, dar punctualitatea este precum un hot care fura timpul. Usa elevului mai era inca deschisa si asta m-a infuriat. Se aflau acolo cativa, cu mancare rea(8) in mana. Covrigi si alte alea hapaiau ei cu dintii deja ingalbeniti de la tutun. Femeia grasa cu gura rea(9) se auzea de undeva din maruntaiele scolii. Vocea ei de barbat alcoolic parea a unui demon pasind pe pamant. Amintiri dulci(10) si amuzante despre grasana am multe, dar fata mi se schimonoseste cand figura li se asociaza. Orisicum, mai important era sa imi aranjez spranceana, si sa zambesc pentru poza in oglinda de pe perete. Ea e prietena mea, nu imi arata privirea tulbure(11) de dupa zid. Fularul pufos(12) de matase l-am desprins cu miscari feciorelnice desi de mult nu mai eram inocent. Atele se rup atunci cand greutatea vietii le apasa. Clasa mea e mediocra, doar cativa sunt cu mintea ascutita(13) in rest doar radacinosi. Fraza abrupta(14) a profesoarei am intrerupto cu o usoara bataie in usa. Pozez secunde bune inchizand usa si ma uit scrutatot peste multime. Multe reprezentante ale sexului frumos au tresarit la vederea chipului meu si totul s-a intarit in mine. M-am trezit razand sardonic la vederea sticlei goale(15) de energizant care trona inaintea cartilor pe mijlocul bancii unei colege. Nu stiu de ce am ras azi, e tipic pentru domnisoara bruneta rujata cu gloss ieftin sa iasa in evidenta cu astfel de gesturi. Totusi are si ea o bunatate, un lucru bun care insa nu incape in randurile acestea. Singurul om cu care am legat o prietenie solida(16) in clasa aceea, a murit. Timpul ma scufunda vreme de 6 ore. Pauzele parca ma trezesc dupa o lunga si cruda iarna . Pun panza alba(17) a zilei de astazi in sertar, langa masca pe care acasa ajung sa nu o mai recunosc. Imi doresc sa o arunc la ghena dar in lumea asta e costumul meu de astronaut. Sa fie salvarea mea franghia din pod care pare solida(18) precum metalul? De un lucru sunt sigur, apa tulbure(19) nu e raspunsul.

Bob Marley

Bob Marley - Buffalo Soldier

Melodiile lui Bob imi dau mereu o stare pozitiva, sper ca si voua ;))

Un regat pentru o carte!

       De curand am vazut « Se7en », o capodopera in regia lui David Fincher. Un criminal in serie cu o minte sclipitoare incepe un joc de-a soarecele si pisica cu doi detectivi criminalisti. Cel mai varstnic dintre ei urmeaza sa iasa la pensie intr-o saptamana, asa ca vrea sa-l prinda pe criminal cat mai repede cu putinta. Celalalt este un tanar energic, care priveste cu un usor dispret resemnarea si plafonarea partenerului sau. Actiunea se petrece intr-un oras fara nume, inecat de ploaie si apasat permanent de un cer plumburiu. Sirul crimelor continua, ucigasul parand a pedepsi victimele pentru comiterea unuia dintre cele sapte pacate capitale. 

     Pelicula are in componenta sa o carte intitulata “Comedia divina”, scrisa de marele poet, filosof Dante Alighieri. Fiindca mi-a placut atat de mult filmul m-am gandit ca si cartea are sa-mi placa, asa ca am plecat voios spre libraria scolii. La Colegiul Tehnic “Ion Borcea” Buhusi nu exista decat un exemplar si acela era luat, am ramas uimit...Sperantele mele se indreptau catre biblioteca “oraseneasca” dar nici aici nu gasii. Toata starea mea pozitiva s-a transformat deodata intr-una de demon, ma uitam urat la toata lumea si ros ca racul eram la fata.

    Cum sa nu gasesti o carte atat de mare la biblioteca oraseneasca? Imi este greu sa cred ca multa lume din Buhusi citeste “Comedie divina”. Oare se poate numi oras cel ce nu are in biblioteca sa un numar de exemplare satisfacatoare a unor carti magistrale? Pun ramasag ca biblioteca are mai multe copii la “Scufita rosie” si “Capra cu trei iezi” decat la ”Faust”, “Idiotul”, “Rosu si Negru”, “Razboi si Pace” s.am.d. Asta le e soarta-n Buhusi, celor ce vor a citi o carte buna, noapte... .

    Soarele a rasarit intr-un final dar cu dinti, un prieten de-al meu pe nume Bogdan, mi-a dat primul volum si anume “Infernul” (i se alatura “Purgatoriul” si “Paradisul”). Inca nu pot formula o idee ampla despre carte, este atat de complexa incat nu-mi permit sa o comentez inainte de sfarsit...

Bob Marley - Could you be loved

Ah! Il n'y a plus d'enfants

Copilul din ziua de astăzi, prin purtările si judecată lui, depăşeşte cu mult limitele obişnuite ale varstei si naivitatii.

O parte din pustii de astăzi sunt nişte specimene pe cale de înmulţire. La cate un colţ de strada găseşti cu siguranţă grupuri de delicventi juvenili care în cel mai bun caz vorbesc vulgar, iar în cel mai rău umblă cu soparla. Dacă te uiti de la distanţa totul e OK, dar cand treci pe langa ei observi mocirla in care se scalda si in care sunt introdusi de catre mentorul lor, in mod normal profesor de "arte martiale". Cu siguranta nu toti sunt asa, dar cei ce sunt vor deveni in marea lor parte viito(ri)/(arele) cocalari, printzese, pitipoance. Moralitatea a disparut complet din peisaj si a facut loc lucrurilor negative, prostesti, inumane. Daca incerci sa ii educi e ca si cum ai incerca sa inalbesti un arab, anii de prostie necesita veacuri de umanizare. Desi provin din familii unite si destepte copii o iau pe cai gresite “ajutati” de tovarasie. Radacina anturajului prinde extrem de rapid la un copil, fiindca e slab si nu constientizeaza ce e bine si ce e rau, asadar parintii sunt responsabilii supremi.

Am fost extrem de uimit cand am fost injurat pe strada de doi copii, dar oare ma mai poate uimi ceva?

Eram in apropierea orasului, cand in fata mea au aparut doi pusti nu mai mari de 10 ani. Indivizii au vrut sa ma interogheze ca la politie: Cine sunt?, De unde vin? Si alte intrebari de acest gen. Le-am raspuns foarte diplomat, asa cum ii sta bine unui senior. Fiindca am evitat intrebarea au inceput injuraturile. De unele nici nu auzisem, am ramas cu gura deschisa si inlemnisem pe loc. Nu am vrut sa reactionez violent fizic si verbal, nici morala nu le-am tinut pentru ca mi-as fi batut gura degeaba. Oricum, VULTURUL NU PRINDE MUSTE!

Virtutile-s pe jos, iar viciul e pe cal!

Nu s-ar putea mandri cu titulatura de < delicvent juvenil > daca nu ar bea si nu ar fuma. Baciul ii invata sa fumeze si sa bea, mintindu-i ca e un lucru pe care il fac cei adevarati. Copilul daca vede ca parintii lui fumeaza este tentat sa incerce si el, mai ales ca si baciul a spus ca e OK. Beau, fumeaza si se distreaza crezand e un lucru nemapoimenit dar isi vand ce au mai de pret...COPILARIA.

“ALAS, POOR YORICK”

Ce faci Hi5?

Cu totii stiti cu ce se mananca hi5. Probabil este cea mai populara retea din Romania.

Hi5-ul a devenit un fel de boala in randul adolescentilor. Acum se fac poze doar pentru a fi puse pe "bate cinci" nu pentru a-ti aminti de un moment/ de o traire/ de un prieten. In general pozele se fac doar pentru a primi comentarii. Fiecare incearca sa se puna in ipostaze cat mai sexy, cat mai ispititoare dar acestea sunt false. Pentru a primi comentarii trebuie sa dai multe la randul tau.

Desi poza este jalnica se primesc "aprecieri" de genul "Foarte mumoasa esti :*:*poup la tine". De ce nu scrii realitatea, de ce trebuie sa fii subiectiv si nu obiectiv?...simplu, pentru a primi la randul tau comentarii false. Nu imi dau seama ce castigi daca primesti sute de asa ceva, poate popularitate...dar in randul carora?

Multa lume e innebunita dupa comentarii, curand vom vedea la coltul strazii indivizi cersind dupa acestea. Unii

vor face greva daca nu vor primi zile la rand. 

Hi5-ul poate omori, va vine sa credeti?

<<"Un adolescent de 16 ani din comuna Poiana Lacului a vrut să-şi pună capăt zilelor pentru că prietenii au râs de pozele lui de pe hi5. I-au spus că e prea slab. Specialiştii spun că, în adolescenţă, tinerii nu au o identitate clară, ci sunt în căutare de modele. În această perioadă ei au nevoie de sprijin emoţional din partea părinţilor.

Pot fi glumele răutăcioase ale prietenilor un motiv serios de a-ţi pune şteangul de gât? Pentru Laurenţiu Andrei, un adolescent de 16 ani din comuna Poiana Lacului din judeţul Argeş, a fost.">>